În domeniul politic cel puțin, obiectivitatea nu înseamnă să pui semnul egal între cei care apără democrația și cei care o subminează. Neutralitatea absolută poate deveni o formă de complicitate, iar în astfel de momente în care extremiștii transformă presa în țintă, a nu le spune derapajelor pe nume înseamnă a le facilita ascensiunea.Există o presiune constantă asupra jurnaliștilor de a părea „neutri”, de a nu deranja, de a părea complet neimplicați. Neutralitatea totală este însă un mit comod. Obiectivitatea înseamnă acuratețe, verificarea informațiilor, transparență. Nu înseamnă să te prefaci că toate pozițiile politice sunt echivalente sau că toate vocile au aceeași legitimitate. Contextul este parte din adevăr, iar adevărul, ei bine, nu e niciodată neutru.Jurnalistul politic nu e activist. E o persoană rațională care caută să arate publicului adevărul, nu o poveste goală. Contextualizarea nu înseamnă introducerea propriilor idei în mijlocul poveștii, înseamnă responsabilitate și respect pentru interesul public. Ideea că jurnalistul trebuie să fie o „foaie albă” e o iluzie, căci treaba sa nu se termină după o expunere de tipul „x a spus/ y a răspuns”. Cum profită extremiștii în această situație, pe modelul „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”Obiectivitatea oarbă nu va fi niciodată o opțiune pentru mine. În timpul studiilor în domeniul științelor politice am învățat nu doar cum funcționează statul, din punct de vedere politic și administrativ. Am învățat istorie, despre pericolul de a o repeta și de a rămâne neutru în fața unei bombe ideologice care stă să explodeze în fața ta. Despre posibilitatea reală ca cei care se vor „ocupa de noi individual și în grup” să preia puterea. Nu sună prea distractiv pentru libertatea de exprimare, nu? Sau libertate… pur și simplu. A spune extremismului pe nume nu este partizanat, ci responsabilitate. Când un actor politic subminează democrația însăși, indignarea nu e un exces emoțional, ci reacția firească a cuiva care înțelege miza. Extremiștii au înțeles foarte bine regulile mass-media și știu cum să le exploateze. Strategia lor este simplă: să împingă discursul cât mai departe spre radicalism, să lanseze afirmații provocatoare sau chiar false (de multe ori), apoi să ceară să fie tratați „la fel” ca orice alt actor politic. În acest fel, regula echilibrului este transformată într-o capcană. Dacă jurnalistul oferă aceeași greutate unei afirmații bazate pe fapte și unei afirmații conspiraționiste, publicul nu va mai ști care este adevărul sau va crede că este undeva la mijloc - moment în care apare aversiunea pentru tot ceea ce reprezintă presa și informația în spațiul public, oneste sau mai puțin oneste. Astfel, responsabilitatea jurnaliștilor este taxată în momentul în care acesta devine un fact checker și nu o portavoce - momentul perfect pentru extremiști să se victimizeze.„Presa minte, este vândută, face propagandă”. Această generalizare, din partea oricărei „bule” nu face altceva decât să erodeze încrederea în instituțiile democratice, presa fiind numită și a patra putere în stat sau câinele de pază al democrației. Cazul RecorderCe se întâmplă însă atunci cand puterea și opoziția se aliază împotriva unui trust onest de presă? Cazul documentarului Justiție capturată, realizat de Recorder, ilustrează foarte bine această situație. Reacțiile venite din zona unor politicieni PSD și AUR și a televiziunilor care deservesc intereselor acestora nu au fost niciodată îndreptate spre fondul investigației, adică verificarea sau infirmarea faptelor prezentate, ci spre discreditarea jurnaliștilor și a redacției. Este o tactică clasică ca atunci când informația este dificil de combătut, să se atace mesagerul.Un astfel de moment spune însă mai multe despre starea democrației decât despre presă. Această convergență aparent paradoxală între putere și opoziție apare adesea în jurul unor teme care ating interese sistemice: rețele de influență, mecanisme informale de putere, instituții corupte. În astfel de situații, linia de conflict nu este nici ideologică, nici între guvern și opoziție, ci între cei care beneficiază de status quo și cei care îl expun.