Există o tentație periculoasă în a privi Palatul Parlamentului ca pe o simplă piesă de mobilier urban, un fundal imens și tăcut pentru fotografiile turiștilor sau pentru traficul de pe Bulevardul Unirii. Pentru mulți, clădirea a devenit un „fapt împlinit”, un colos pe care l-am moștenit și pe care l-am acceptat cu un soi de fatalism mioritic. Însă a nu ști ce se ascunde sub straturile de marmură nu este o lacună de cultură generală, ci este o formă de amnezie asistată care ne face vulnerabili în fața oricărei noi tentative de autoritarism. Să înțelegi acest palat este, în esență, un act de igienă democratică.Pentru a înțelege dimensiunea traumei, trebuie să privim cifrele cu recea obiectivitate a unui raport de audit istoric. Totul a început în urma cutremurului din 1977, care i-a oferit lui Nicolae Ceaușescu pretextul „estetic” pentru a lansa proiectul noului Centru Civic. Construcția propriu-zisă a pornit pe 25 iunie 1984, momentul în care prima mistrie de beton a fost turnată peste cadavrul unui București istoric.Cifrele sunt amețitoare și astăzi: o echipă de peste 700 de arhitecți, condusă de tânăra (pe atunci de doar 28 de ani) Anca Petrescu, a coordonat munca a circa 20.000 de muncitori care au lucrat în trei schimburi, sub supravegherea armatei. Pentru a face loc acestei mase de beton de 330.000 de metri pătrați, au fost șterse de pe hartă cartiere emblematice (Uranus majoritar, bucăți din Izvor, Rahova) și au fost demolate sau mutate 20 de biserici, 3 sinagogi și circa 7.000 de locuințe. Aproximativ 40.000 de oameni au fost strămutați peste noapte, lăsând în urmă o istorie de secole pentru a face loc axei „Victoria Socialismului”.Dacă nu știi că pentru acest „capriciu” s-a folosit un milion de metri cubi de marmură, 3.500 de tone de cristal și 700.000 de tone de oțel și bronz, riști să privești puterea ca pe ceva care are dreptul divin de a dispune de resursele naționale după bunul plac. Să cunoști istoria Palatului înseamnă să înțelegi că nicio grandoare arhitecturală nu justifică umilirea unui popor care, în anii '80, stătea la cozi pentru alimente de bază în timp ce se licitau cele mai fine mătăsuri pentru galeriile clădirii. Este despre a recunoaște că, atunci când statul devine obsedat de mărime, individul devine invizibil.Mai mult, a ignora simbolistica politică a clădirii înseamnă să accepți distanțarea dintre ales și alegător. Palatul a fost conceput pentru a fi inaccesibil, un Olimp al birocrației unde cetățeanul de rând nu are ce căuta decât ca decor. Faptul că astăzi parlamentarii noștri funcționează într-un spațiu gândit pentru a emana putere absolută creează o inerție instituțională periculoasă. Să vorbim despre asta înseamnă să punem presiune pe clasa politică pentru a nu se „contamina” de spiritul clădirii. Fără o analiză critică constantă, zidurile acelea pot transforma orice politician, indiferent de bunele intenții, într-un mic rege care se simte protejat de grosimea zidurilor de buncăr. Așadar, este vital să știm aceste lucruri pentru că memoria este singura noastră barieră împotriva repetiției. Dacă uităm cum se construiește un monument al tiraniei sub pretextul „prosperității naționale”, vom fi incapabili să recunoaștem semnele atunci când ele vor apărea din nou, poate sub alte forme, mai elevate sau mai tehnocratice.