România are orașe cu blocuri goale, gări închise și o treime din populație care trăiește fără apă curentă. Nu e o criză care a venit brusc, ci rezultatul a o sută de ani în care am construit urban ca să bifăm, nu ca să dureze.Înainte să înțelegi ce se întâmplă azi, trebuie să înțelegi cum a fost construit sistemul urban românesc. Răspunsul scurt: prost. Răspunsul lung durează un secol.În 1930, opt din zece români trăiau la sat. Nu era un detaliu pitoresc, era o condamnare structurală. În același timp, Anglia ajunsese la sub zece la sută populație rurală. Franța era la o treime. Noi eram încă o țară de oameni cu picioarele în pământ, în sens literal.Comunismul a vrut să schimbe asta, și a schimbat-o, dar în cel mai fragil mod cu putință. În loc să construiască trei sau patru orașe mari și sănătoase, a construit zeci de orașe-uzină: câte una pentru chimie, una pentru oțel, una pentru cărbune. Victoria pentru chimie. Hunedoara pentru metal. Fiecare oraș exista atâta timp cât exista fabrica. Fabrica nu era în oraș, fabrica era orașul. Când fabricile s-au închis, după 1989, ecuația s-a rezolvat simplu și brutal: orașele au început să se golească.Imaginează-ți că un întreg oraș dispare. Nu metaforic, nu treptat și imperceptibil, ci dispare în sensul că oamenii din el se ridică și pleacă. Nu toți deodată, nu dramatic, ci câteva familii în fiecare an, câțiva tineri în fiecare vară, câțiva bătrâni care mor și nu mai sunt înlocuiți de nimeni. Ăsta e ce s-a întâmplat în Valea Jiului în ultimele trei decenii.La vârful lor, orașele miniere de acolo susțineau peste 150.000 de oameni, 40.000 dintre ei coborând zilnic sub pământ. Lupeni, Uricani, Vulcan, Petrila: orașe cu cinematografe și case de cultură și stadioane și sentimentul că se construiește ceva. Azi, Lupeni a pierdut un sfert din locuitorii de acum douăzeci de ani. Uricani la fel. Mina Lupeni mai funcționează cu câteva sute de oameni și se află în proces de închidere.Magazinele care au supraviețuit, cârciumile care țin, autobuzul care mai trece de câteva ori pe zi sunt într-un punct gri perpetuu. Trenul nu mai trece pentru că gara din Lupeni este închisă. Tineretul care mai e a crescut știind că va pleca. Cei care au rămas au rămas fie pentru că nu au putut pleca, fie pentru că nu au vrut, și distincția asta contează enorm pentru demnitatea lor și nu se pune niciodată.Problema nu e specifică Văii Jiului. E un tipar care se repetă oriunde a existat o fabrică mare și un singur angajator.Orașul Roman, din Neamț, a pierdut în jur de un sfert din populație în două decenii de după 2000. Onești, Vaslui, Bârlad, Focșani. Este același scenariu, aceleași cifre, aceeași tăcere după sirenă.Statul a răspuns la asta cu bani pentru cămine culturale și drumuri comunale și tractoare. Nu cu politici de reconversie industrială, nu cu universități tehnice redirecționate, nu cu programe serioase de atragere a investițiilor în orașele care se goleau. Între timp, câteva orașe riscă în următoarele decenii să devină ceea ce urbaniștii numesc, cu un eufemism rece, "irelevante". Nu vor dispărea de pe hartă, dar vor pierde orice funcție economică și socială dincolo de a exista administrativ.Există și cealaltă față a poveștii, mai puțin dramatică și mai greu de compătimit: omul care vinde apartamentul din sectorul 3 și cumpără casă în Berceni sau Corbeanca sau Voluntari. Care pune o grădină, un gard, un câine, și face în fiecare dimineață 45 de minute pe Centura Capitalei cu ochii în telefonul de serviciu.Județele din jurul Bucureștiului au crescut constant în ultimele decenii. Ilfovul și-a dublat practic populația față de anii nouăzeci. Bucureștiul a pierdut sute de mii de locuitori din registre, deși toată lumea știe că jumătate dintre ei lucrează tot acolo și contribuie tot acolo și aglomerează tot acolo metroul.Nu e o migrație la țară. E o fugă de prețuri și de beton, care se oprește la 20 de kilometri de centru și creează altceva. Cartiere întregi fără planificare, comune cu câteva zeci de mii de oameni și o singură bandă pe sens, școli construite să servească două sute de elevi care primesc acum opt sute. Chiajna, Popești-Leordeni, Balotești nu sunt sate, nu sunt orașe, sunt ceva intermediar și neterminat, un fel de arhitectură a intenției.Oamenii nu fug de la oraș la țară pentru că iubesc natura sau pentru că au citit ceva despre slow living. Fug pentru că orașul nu și-a ținut promisiunile. Și locul în care ajung nu are apă curentă, nu are medic de familie, nu are farmacie. Jumătate din comunele românești nu au cabinet stomatologic. Un sfert nu au farmacie. Oamenii care se întorc la sat se întorc adesea la o sărăcie pe care o acceptă pentru că alternativa pare și mai scumpă și mai obositoare.Blocul din Uricani stă în picioare. Nimeni nu locuiește în el, nimeni nu l-a dărâmat. E mai ieftin să îl lași acolo decât să faci ceva cu el. E mai ușor să pleci decât să rămâi și să repari.Poate că ăsta e, în fond, profilul cel mai sincer al dezurbanizării românești. Deci nu o decizie, ci o...