Nu există „feminism toxic” sau dus la extrem. De fiecare dată când auzim această etichetă, ea vine de cele mai multe ori din gura unui bărbat îngrijorat de pierderea privilegiilor simbolice de care se bucură și lovit în ego de tupeul mișcării prin care femeile nu cer nici mai mult nici mai puțin decât egalitate și respect, indiferent de gen. Nu sunt puține nici cazurile în care întâlnim expresia și în vocabularul femeilor care nu se considera feministe „nebune” sau chiar deloc feministe - fie din proprie convingere (misoginism internalizat), fie de frica stigmei, a faptului că ar putea fi etichetate într-un anumit fel. Feminismul este un efort susținut pentru accesul femeilor la aceleași drepturi și oportunități sociale, economice și politice pe care le au bărbații și beneficiază intrinsec de ele, fără a fi discriminați. Feminismul, în esență, nu este nici un program izvorât din ura împotriva bărbaților (misandrie) și nici o încercare de dominare în sens invers. Este o reacție la patriarhat, un sistem toxic care care a structurat istoric relațiile de putere în favoarea bărbaților. De la dreptul la vot la accesul la educație, de la protecția împotriva violenței domestice la egalitatea salarială, revendicările feministe au fost și sunt revendicări de echitate. A eticheta aceste eforturi drept „extremiste” înseamnă a muta pur și simplu discuția din zona unor nevoi esențiale în zona ego-urilor rănite.Bărbatul „alfa” vs. feminista „isterică” Conceptul de „bărbat alfa” este, în sine, o ficțiune culturală popularizată superficial din observații greșit interpretate despre comportamentul lupilor, ulterior demontate chiar de biologii care le-au formulat. Totuși, în zilele noastre, „alfa” a devenit sinonim cu o oarecare dominanță. În acest cadru, feminismul este perceput nu ca o cerere și o nevoie de echilibru, ci ca o tentativă de detronare a bărbaților. Dacă identitatea masculină este construită pe ideea de superioritate, orice apel la egalitate pare o pierdere pentru unii dintre ei. De aici și nevoia de a duce mișcarea în derizoriu. Ridiculizarea este o strategie clasică de conservare a status quo-ului. În loc să fie discutate inegalitățile structurale care vulnerabilizează nu doar femeile, ci și societatea în sine - de la diferențele salariale, distribuția inegală a muncii domestice, subreprezentarea în politică, violența de gen - se ajunge la demonizarea mișcării. Feministele care urăsc bărbații, radicalele care vor matriarhat, istericele, toate acestea sunt expresii ale ignoranței unei categorii de persoane care nu au fost niciodată dezavantajați prin prisma genului. Etichetele eronate au însoțit feminismul dintotdeaunaIdeea de „absurditate” a feminismului are o istorie mai lungă decât internetul. Femeile care au ieșit din rolul tradițional, fie că au cerut drept de vot, fie că au refuzat anumite abuzuri, fie că au vorbit public despre hărțuire, au fost frecvent patologizate. Eticheta de isterie, instabilitate sau exagerare a fost un instrument de delegitimare. Astăzi, limbajul s-a modernizat, însă tendința rămâne aceeași. Dacă o femeie îndrăznește să conteste o normă, este automat prea sensibilă, vocală, agresivă sau, cu alte cuvinte, „își uită locul”. Ceea ce este perceput astăzi drept extrem este o reacție virulentă la microagresiuni, marginalizări subtile și bariere invizibile care încă persistă, deși democrațiile liberale au progresat mult în privința egalității de gen. Cu toate acestea, problemele merg dincolo de violențele evidente, până la glume „nevinovate”, stereotipuri de gen privind competența, standarde duble în evaluarea comportamentului. Aceste tendințe sunt încă puternic înrădăcinate, mai ales în cultura țărilor conservatoare, precum România. Astfel, răspunsul la aceste situații nu mai este politicos și temperat, ci ferm, vocal, furibund. Iar fermitatea femeilor și oboseala acumulată în lupta constantă cu nedreptatea este interpretată ca exces.Există, desigur, opinii radicale în orice mișcare. Dar a extrapola câteva voci la întreaga mișcare este o eroare de logică. Este ca și cum am cataloga toți bărbații ca fiind misogini, doar pentru că unii dintre ei sunt așa. Feminismul este astfel frecvent judecat după cele mai zgomotoase expresii ale sale, nu după obiectivele sale fundamentale.Ca atare, reacțiile anti-feministe spun mai multe despre anxietățile unora dintre bărbați decât despre feminism în sine. Nu există feministe nebune. Există femei care s-au săturat să fie desconsiderate, mai mult sau mai puțin subtil. Există femei care nu mai negociază demnitatea. Iar faptul că acest refuz provoacă reacții disproporționate este, paradoxal, una dintre cele mai clare dovezi că mișcarea încă este necesară.