Ion Iliescu, primul președinte postdecembrist al României, a murit ieri, 5 august, în urma unor complicații cauzate de cancerul pulmonar de care suferea. Moștenirea pe care o lasă în urmă e la fel de controversată și tulbure ca întreaga sa carieră politică. Până la momentul ’89, Iliescu a fost printre cei mai dedicați oameni ai Partidului Comunist Român (PCR) și, la un moment dat, unul dintre apropiații lui Nicolae Ceaușescu. Relația sa cu fostul dictator s-a stricat pe măsură ce a fost implementat național-comunismul, o politică cu care Iliescu nu era de acord. Viziunile sale erau mult mai apropiate de liniile Moscovei, o atitudine prietenoasă pe care a menținut-o și din postura de președinte. Deși marginalizat de Ceaușescu, nomenclatura PCR-istă nu s-a ferit de persoana lui Iliescu, văzut chiar cu ani buni înainte de evenimentele din ’89 ca viitorul succesor al regimului ceaușist. Așa că, în timpul Revoluției, Ion Iliescu s-a poziționat ca unica forță de eliberare și democratizare, deși făcea parte din rândurile cele mai înalte ale nomenclaturii. A fost susținut în această postură de sistemul fostei dictaturi tocmai pentru a se asigura că-și vor păstra privilegiile, lucru pe care Iliescu l-a și făcut. Refuzul de a reforma cu adevărat pârghiile de putere ale structurilor regimului ceaușist (în special Securitatea) au condus la sistemul politic clientelar atât de cunoscut României. În mijlocul confuziei din decembrie 1989, Iliescu este și autorul celui mai cunoscut episod: teroriștii care atacau țara. Oficial, numărul de victime ale Revoluției este de 1,166. Între 22 și 30 decembrie s-au înregistrat cele mai multe morți, peste 800, și, deloc surprinzător, este perioada în care dezinformarea legată de teroriști a fost prezentată public.Panica generală, instaurată chiar din platoul TVR, a cauzat nu doar sute de decese, dar și mii de răniți, sechestrări și arestări ilegale, toate în numele găsirii teroriștilor care n-au existat niciodată. Artificiile propagandistice de care Iliescu s-a folosit pentru a-și menține puterea în timpul Revoluției au funcționat, iar în mai 1990 a fost votat președinte cu un procent de 85%. Constituția din 1991 este, probabil, cel mai important act politic de care Ion Iliescu s-a îngrijit în postura sa de președinte. Tranziția democratică și aderarea la NATO și UE, deși sunt chestiuni extrem de importante, au fost întârziate chiar de poziționările externe dictate de Iliescu. În aprilie 1991, România a fost singura țară din fosta sferă de influență sovietică care a semnat un tratat cu URSS ce stipula clar că, printre altele, cele două state nu pot participa „la nicio alianţă îndreptată una împotriva celeilalte”. Guvernul condus de Petre Roman a refuzat să ratifice acest acord și, în final, l-a convins și pe Iliescu de asta. Procesul de aderare la NATO și Uniunea Europeană a început după acest eveniment, doi ani mai târziu, în 1993. Întârzierea a fost un efect direct al acestei dualități în plan extern și al situației tulburi din țară, fapte ce discreditau conducerea României în Occident. Prim exemplu pentru neregulile interne îl reprezintă Mineriadele. Nu putem vorbi de tranziție democratică în momentul în care Ion Iliescu a decis să cheme minerii în stradă pentru a dispersa mulțimea de protestatari pașnici, care contestau climatul politic postdecembrist. Reformele refuzate și grațierile oferite unor personaje care au reprimat activ Revoluția erau printre cele mai mari nemulțumiri exprimate în stradă. Mineriada din iunie 1990 este cea mai cunoscută și cea mai brutală dintre cele șase care au existat. Mulțimea de mineri chemată să bată studenții și lumea ieșită la protest s-a ținut de cuvânt și a suprimat violent protestele din Piața Universității. Atacați nu au fost doar manifestanții, ci și jurnaliștii și trecătorii care nu aveau treabă cu protestul. Oficial, evenimentul s-a soldat cu patru morți și aproape 1,400 de răniți. La finalul acestor brutalități, președintele Ion Iliescu a ținut să le mulțumească minerilor pentru răspunderea lor civică. La momentul decesului, Ion Iliescu era inculpat în dosarele Revoluție și Mineriadei, unde era acuzat de crime împotriva umanității. Justiția va trebui să oprească acum aceste acțiuni juridice, iar România va rămâne cu aceleași întrebări neelucidate legate de istoria din și după momentul ’89. Dincolo de sfera politică, de departe, cea mai mare moștenire a lui Ion Iliescu rămâne faptul că, timp de mai bine de 30 de ani, a reușit să ocolească complet orice răspundere pentru acțiunile sale din timpul Revoluției și Mineriadelor, dar și pentru miile de victime lăsate în urmă.