Atunci când problemele de sănătate publică considerate „tabu” urlă, ignoranța politică le reduce la tăcere. În această tăcere suferă anual zeci de mii de oameni din RomâniaÎn România, HIV nu e tratat ca o realitate prezentă, ci ca un subiect incomod pe care îl scoatem din sertar doar la date simbolice. Abia în toamna anului trecut, ministrul Sănătății, Alexandru Rogobete, anunța lansarea Programului Naţional de Prevenţie PrEP (profilaxie pre-expunere pentru HIV), o premieră pentru România, unde la finalul anului 2024 peste 18.000 de persoane trăiau cu HIV. În restul anului, rămâne agățat undeva între rușine, moralism și indiferență instituțională. Nu pentru că nu există cazuri. Ci pentru că afectează în mare parte oameni pe care statul i-a obișnuit să îi lase la margine: persoane queer, oameni care consumă droguri, lucrători sexuali, tineri fără acces real la educație sexuală, oameni săraci.Și atunci mecanismul funcționează perfect: dacă problema stă la „ei”, nu mai e o urgență publică. Devine o poveste despre alegeri greșite, nu despre lipsuri sistemice.Ni se spune constant CE se întâmplă: „cazuri noi”, „creșteri”, „situație îngrijorătoare”. Dar nu se vorbește despre DE CE continuă. De ce testarea e încă un act de curaj, nu o rutină accesibilă. De ce educația sexuală ajunge să fie tratată ca o amenințare ideologică? De ce prevenția pentru consumatorii de droguri e subfinanțată sau blocată în abordări rudimentare? De ce PrEP nu e parte firească din conversația medicală?Nu e o scăpare de responsabilitate. E un model de neasumarePrevenția nu e o prioritate politică, de 25 de ani ea fiind făcută doar de către ONG-uri, pe prin proiecte și oameni care fac eforturi colosale cu resurse minime. Toate acestea în timp ce prevenția ar costa doar 5% din costurile asociate tratării unei persoane de HIV, HCV, HBV, tuberculoză și alte afecțiuni. Statul intervine mai ales când trebuie gestionate consecințele medicale, nu când ar trebui oprită transmiterea. Astfel, din indiferență ajungem să tratăm infecții, dar nu tratăm cauzele care le produc.Stigma ajută acest model să meargă uns. Dacă HIV rămâne asociat cu rușinea, oamenii evită testarea. Dacă nu se testează, diagnosticul vine târziu. Dacă vine târziu, transmiterea continuă invizibil. Iar dacă problema nu e vizibilă, nu există presiune reală pentru investiții serioase în prevenție. E un cerc vicios, care însă nu e accidental, ci convenabil.Între timp, comunitatea ține sistemul de prevenție pe linia de plutire. Oameni care explică, testează, însoțesc pacienți, oferă tratamente, traduc limbajul medical, repară golurile. Fără ei, cifrele ar arăta mult mai rău. Dar tocmai munca asta „invizibilă” îi permite statului să fie relaxat.Opinia unui expert din teren – Alina DumitriuDirectoare executivă a asociației Sens Pozitiv, cunoscută de mulți drept „farmacia ambulantă”, Alina oferă donații de tratament atunci când statul întrerupe furnizarea.„Lucrez de 20 de ani cu persoane care trăiesc cu HIV și cu grupuri cu risc crescut de a contracta virusul. Una dintre probleme este lipsa totală a unor campanii publice de informare despre transmitere și despre ce înseamnă HIV astăzi. Așa că populația se raportează la ce era HIV în anii ‘80.În România avem foarte mulți late presenters, adică pacienți diagnosticați târziu, în stadiul de SIDA, deși au avut anterior contact cu sistemul medical. Asta arată că testarea nu este integrată ca rutină, ci apare târziu, când apar deja complicațiile. Pentru că deși fac sex neprotejat, nu există această conduită de a merge la testare.Există situații în mai multe spitale, recurente, în care statul nu asigură nici măcar continuitatea tratamentului. Recent, pacienții din Arad și Bacău au rămas fără medicație. La Bacău, lipsa tratamentului a fost cauzată de faptul că un funcționar public nu a făcut la timp comanda de medicamente. Mii de pacienți au fost puși în pericol, fără ca cineva să răspundă pentru asta.Din punctul meu de vedere, răspunsul eficient la HIV presupune integrarea testării, îngrijirilor și tratamentului într-o abordare coerentă de sănătate publică, cu finanțare predictibilă, criterii clare și evaluare constantă. Fără această asumare, transmiterea va continua, indiferent de câte campanii punctuale sau inițiative izolate există”.Perspectivă din zona de prevenție – Mihai LixandruCoordonator Checkpoint ARAS România, Mihai este implicat direct în testare și lucru cu comunitățile aflate în risc.„Testarea HIV este încă percepută de mulți oameni ca un act excepțional, nu ca o rutină medicală firească. Teama de stigmat, lipsa de informare, absența unor spații sigure și accesibile fac ca mulți oameni să ajungă târziu la diagnostic.În centrele noastre vedem constant efectele diagnosticului tardiv: oameni care ar fi putut beneficia de prevenire și de tratament ajung în sistem când infecția este deja avansată. Testarea ar trebui să fie simplă, accesibilă și lipsită de judecată. Și exact asta oferim la Checkpoint ARAS: un spațiu și un mediu sigure,...