În România, discuția despre educația sexuală pare blocată într-un punct care nu mai reflectă realitatea. Se dezbate dacă ar trebui sau nu introdusă în școli, dacă este „prea devreme”, dacă este „potrivită”. Dar, dincolo de aceste discuții, există o realitate simplă: pentru foarte mulți oameni, educația sexuală nu există. Și nu este o problemă abstractă. Este una care ne privește pe toți, care se reflectă în societate, în comunități și le afectează mai mult decât pare la prima vedere. O sarcină nedorită sau la momentul nepotrivit, o boală cu transmitere sexuală mai mult sau mai puțin incurabilă sunt probleme care se răsfrâng la nivel colectiv, nu doar individual.Despre educația sexuală non-formalăNu vorbim doar despre ce se predă în școli, ci despre ce nu se spune nicăieri. Despre lipsa unor conversații reale în familie, între prieteni, în comunități. Pentru că educația sexuală nu începe și nu se termină într-o sală de clasă. Ea ține de felul în care vorbim unii cu alții, de cât spațiu lăsăm pentru întrebări și de câtă siguranță oferim celor din jur să fie sinceri.Astăzi, ceea ce numim „educație sexuală” este, de multe ori, redus la biologie și la frică. Se vorbește despre reproducere, despre riscuri, despre „ce să nu faci”. Dar aproape niciodată despre cum arată siguranța, despre consimțământ în viața reală, despre limite, despre relații sănătoase.Iar când aceste lucruri lipsesc, oamenii nu rămân „protejați”. Rămân singuri.Din experiența mea, una dintre cele mai mari probleme este că oamenii nu își cunosc propriul corp. Nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că nu au avut niciodată acces la informație clară, sigură și fără judecată. În locul ei apare stigmatizarea iar asta îi face pe mulți să se piardă pe drum sau să rămână cu jumătăți de informație.Rușinea ajunge să decidă în locul lor. Le este rușine să întrebe, le este rușine să meargă la specialiști, le este rușine să spună „nu știu”. Și, treptat, această rușine se transformă în anxietate, nesiguranță, în sentimentul că ceva este greșit cu ei.Nu este. Este doar rezultatul unui sistem care a ales tăcerea în locul educației.Iar consecințele nu sunt invizibile. Se văd în sănătatea oamenilor, în deciziile pe care le iau, în felul în care își construiesc relațiile. Se văd în infecții transmisibile sexual, în stigmat, în oameni care evită să ceară ajutor până când este prea târziu.Și, uneori, se văd în oameni care se retrag. Care se auto-exclud pentru că nu se simt în siguranță, pentru că nu au avut niciodată instrumentele necesare să înțeleagă ce li se întâmplă.De aceea, discuția despre educația sexuală nu ar trebui să fie despre „dacă” sau „când”. Ar trebui să fie despre responsabilitate.Pentru că nu este doar responsabilitatea școlii. Este responsabilitatea părinților, a cercurilor apropiate, a comunităților. Este responsabilitatea noastră.Noi suntem societatea în care trăim. Iar schimbarea nu începe printr-o lege sau într-un manual, ci în conversațiile pe care alegem să le avem sau să le evităm.Începe atunci când alegem să nu mai transmitem rușine. Când răspundem la întrebări, chiar și atunci când ne sunt incomode. Când acceptăm că informația nu „strică”, ci protejează.Pentru că lipsa educației sexuale nu înseamnă lipsa problemelor. Înseamnă doar mai multă confuzie, mai mult risc și mai puțină siguranță.Iar accesul la informație corectă despre propriul corp nu este un privilegiu, este un drept. Iar când acest drept lipsește, consecințele nu sunt individuale. Sunt ale unei societăți întregi care a ales, prea mult timp, să tacă.