Zece zile de „nu știu ce simt”: Despre angosa dintre Valentin și DragobeteDacă deschizi Instagramul între 14 și 24 februarie, ai toate șansele să dai peste o angoasă vziuală ce te face să vrei și mai tare să te afunzi cu capul în pernă. Întâi vin inimioarele de plastic și estetica de mall a Sfântului Valentin, urmate imediat de misticismul dacic, de „iubitul românește” și de o formă de mândrie națională care pare scoasă de la naftalină special pentru a contracara „importul american”. În acest interval de zece zile, se instalează o stare de angosă colectivă, un fel de lume urbană pe care multe dintre noi o simțim, dar puține o numim pe nume. Nu e vorba de singurătate neapărat, ci de o oboseală a sistemului nervos în fața unei obligații sociale de a performa fericirea sau, după caz, de a milita pentru tradiție.Sincer, e perioada aia din an în care te simți cel mai prost, indiferent de statusul tău civil. Dacă ești singură, ești bombardată de reclame care îți sugerează subtil că e ceva defect la tine dacă nu mănânci paste într-un restaurant supraaglomerat pe 14 februarie. Dacă ești într-o relație, presiunea e și mai bizară: trebuie să „livrezi” un moment demn de un rom-com, deși viața ta seamănă mai mult cu un documentar despre oboseala cronică. Ne-am uitat la prea multe filme în care tipul aleargă prin ploaie sau face gesturi grandioase, iar când realitatea ta e doar o discuție despre cine a uitat să ia lapte, te simți cumva trasă pe sfoară. Rom-com-urile ne-au setat niște standarde nerealiste care, în coliziune cu un februarie gri din București, produc doar frustrare.De ce ne simțim atât de deconectate în „luna iubirii”? Există o explicație care ține de chimia creierului, dar și de sociologia consumului. În februarie, suntem la finalul rezervelor de vitamina D. Biologic, suntem în modul de „supraviețuire”, iar creierul nostru prioritizează conservarea energiei, nu explozia de entuziasm pe care o cer campaniile de marketing. Când mediul extern îți cere să fii radiantă, dar corpul tău îți spune că vrea doar să doarmă până în aprilie, apare o disonanță cognitivă care se traduce prin anxietate. Este acel sentiment de „nu simt ce ar trebui să simt”, o presiune invizibilă care transformă intimitatea într-un task de bifat pe o listă de productivitate emoțională.Fenomenul acesta de tranzit între Valentin și Dragobete este și un studiu de caz despre cum capitalismul și naționalismul se bat pe atenția noastră folosind aceleași pârghii: frica de a fi inadecvat. Dacă pe 14 ești îndemnată să consumi experiențe de tip occidental, pe 24 ești invitată să te întorci la rădăcini, de parcă iubirea ar avea nevoie de un certificat de origine controlată. E o schizofrenie totală: marți ești cu Sfântul Valentin și ciocolata belgiană, peste o săptămână ești cu Dragobetele și „tradiția strămoșească”. Rezultatul e o oboseală cronică a identității. Ne simțim ațintite pentru că suntem tratate ca un public-țintă, nu ca niște oameni cu nevoi reale. Capitalismul ne vrea romantice pentru profit, iar naționalismul ne vrea romantice pentru spiritul identității. Ambele tabere ignoră faptul că poate noi vrem doar să fim lăsate în pace.Mai este și factorul estetic al orașului, care în perioada asta este pur și simplu deprimant. Un oraș în a doua jumătate a lui februarie este un amestec de zăpadă topită, asfalt ud și cer de plumb. Este decorul perfect pentru un film de realism minimalist, nu pentru o scenă de dragoste. Discrepanța dintre rozul sclipitor din vitrine și mizeria de pe stradă accentuează starea de alienare. Simțim că trăim într-o simulare în care decorul festiv a fost montat greșit peste o realitate care încă mai are nevoie de căldură și liniște. Angosa asta e, de fapt, un semnal de alarmă al psihicului care ne spune că nu putem funcționa la comandă doar pentru că există două sărbători în calendar care ne obligă la asta.Dacă simți că acest interludiu dintre sărbători te apasă, e util să știi că nu ești singură în această bulă de irealitate. Este reacția firească a unei fete care analizează critic tot ce primește la pachet. Suntem prima generație care înțelege că marketingul emoțional e doar zgomot. Această stare este, paradoxal, un semn de inteligență: refuzul de a accepta un sentiment preambalat, fie el „american” sau „tradițional”. Până la urmă, 25 februarie vine cu o eliberare fantastică: ziua în care nimeni nu ne mai întreabă cum iubim și ne lasă, în sfârșit, să fim pur și simplu noi înșine, cu toate stările noastre gri cu tot, departe de orice rom-com eșuat sau clișeu dacic.