În politica românească, puține cuvinte provoacă mai multă neliniște decât „reformă”. Indiferent că vorbim despre veteranii sistemului sau despre cei care se autointitulează reformiști anti-sistem, reflexul este același. Când vine momentul să „dăm înainte”, să schimbăm ceva cu adevărat, apar blocajele, condiționările și temerile, toate ambalate în „interes public”. În loc să fie motorul modernizării, reforma ajunge să fie un slogan pe care fiecare îl folosește în funcție de propriile interese.România a început așadar noul an cu aceleași conflicte și drame politice vechi. Tensiuni în coaliție, inițiative blocate, replici acide între partenerii de guvernare și o populație tot mai obosită de instabilitate și copleșită de măsurile fiscale împovărătoare. După ce nu au rezolvat problema pensiilor speciale, cu amânări după amânări la CCR, după ce nu au rezolvat problemele din justiție în ciuda amplelor proteste și după ce au sărăcit de-a dreptul o bună parte a populației deja vulnerabilă, guvernanții trec la următorul punct fierbinte de pe agenda publică: reforma administrației publice. Deși necesară și așteptată de ani de zile, aceasta rămâne în continuare blocată între negocierile și concesiile dintre partide. Bineînțeles că PSD și PNL ar avea cel mai mult de pierdut de pe urma acestei măsuri, având cei mai mulți aleși în conducerile unităților administrativ teritoriale. Comasările de UAT-uri, instituții și reducerea cheltuielilor pentru acestea ar însemna mai puțin control și sprijin politic al partidelor în teritoriu, mai puține sinecuri și cu siguranță, mai puțină corupție. Reforme dorite de majoritatea populației, blocate de politici tranzacționaleBlocajul actual nu este însă o simplă neînțelegere între două partide. Este încă o dovadă a felului în care funcționează actuala coaliție: prin politici tranzacționale, o dovadă a felului în care reforma devine monedă de schimb, instrument de presiune și scut pentru interesele politice ale fiecăruia. În timp ce Bolojan insistă să treacă rapid tăierile din administrație – acolo unde există deja un acord de principiu – PSD condiționează totul de adoptarea simultană a propriilor măsuri economice. Social-democrații justifică decizia prin neîncrederea că, odată ce reforma administrației este bifată, restul pachetului va mai fi tratat cu aceeași urgență.Această lipsă de încredere, însă, spune mai multe despre dinamica internă a coaliției decât despre conținutul reformelor. În loc să funcționeze ca un parteneriat orientat spre interesul public, coaliția se comportă ca o piață de negocieri în care fiecare actor încearcă să-și securizeze propriile avantaje.De aici și reticența constantă și condiționările. De aici și încercarea de a împinge responsabilitatea în altă parte, ca și cum reforma administrației ar fi un moft personal al premierului, nu o cerință clară a unei majorități a populației.Aceeași logică se regăsește și în alte domenii sensibile. Blocajele repetate de la Curtea Constituțională vin în mare parte dinspre judecătorii numiți de PSD. La fel și în justiție, unde multe dintre numirile controversate în funcții-cheie au fost posibile datorită sprijinului lor politic. Totodată, faptul că actualul ministru PSD al Justiției se confruntă cu acuzații solide de plagiat, tratate de partid ca simple „atacuri orchestrate”, nu face decât să întărească percepția publică asupra unei duble măsuri. Exigență maximă când vine vorba de adversari (cazurile Moșteanu, Buzoianu, Gheorghiu), dar toleranță maximă când vine vorba de propriii oameni.În contextul actual, cum poate PSD-ul să se prezinte drept partid „reformat”? În realitate, această idee pare doar o minciună pe care liderii partidului aflat într-o continuă cădere, încearcă să o transmită populației, în speranța că își vor recupera o parte din electorat. Însă, s-a văzut concret faptul că o bună parte din votanții PSD - profund afectați de ilegalități - au migrat spre AUR, semn că vremea populismelor și a „pomenilor electorale” a apus.